Am fost la ei. Și mi-au garantat libertatea de exprimare!

Da, am fost acolo! La parlament, la guvern...

Prima dată în ianuarie 1990.

Cu mama. Să vedem urmele de gloanțe pe zidurile guvernului, pe zidurile clădirilor.

Am intrat prin punctul 2 de control. Soldații ne permiteau să intrăm, doar în grupuri mici. Când unii ieșeau, alții intrau.

Ne-a venit și nouă rândul. Ne însoțeau 2 soldați. Obosiți, cu uniformele ponosite, plini de frig și transpirație, speriați și ei. La piept țineau strâns pistoalele lor automate. Aveau muniție de război… încă. Nimeni nu mai trăsese de la Crăciun. Dar ei mai aveau muniție!

Am vrut în biroul ministrului învățământului. M-au dus direct. Pe scări, urme de zăpadă și noroi. De pe pereți fuseseră luate toate tablourile. Nu mai erau în ton cu momentele istorice ale zilei (mama a observat!). Peste tot numai personalități de primă mână, cu frica în spate, păzite la rândul lor de soldați. Nu puteai să te abați din drum. Erai dus direct acolo unde ai cerut.

Am intrat. Soldatul a vorbit cu un domn. Apoi a venit la noi. Mi-a spus că stăm de vorbă cu Octavian Stănășilă. Nu-l cunoșteam. Am schimbat câteva cuvinte. Apoi soldatul ne-a însoțit pe drumul de întoarcere.

La poarta 2, era scandal. Un grup de copii țipau în cor. Am ajuns la poartă. Ei voiau să intre, noi să ieșim.

L-am recunoscut pe Mărieș (nu revoluționarul). Mărieș, era un copil din Casa de copii școlari din Jibou, județul Sălaj. Mai târziu avea să ajungă într-o casă a speranței (la Hida), apoi în pușcărie pentru mici găinării.

Erau mulți cu el, vreo treizeci. Urlau în cor.

I-am spus soldatului că-i cunosc.

Din ochi, mi-a spus să stau de vorbă cu ei. I-am liniștit. Am aflat motivul. Fugiseră din orfelinat să-și caute dreptatea. Cereau să fie duși la Petre Roman! Soldatul a dat un telefon, iar alți soldați i-au însoțit.

Veniseră niște belgieni cu „ajutoare”: haine (blugi, „geci”, bluze, tricouri, pături…), alimente de sezon: portocale, banane, bomboane… Dar ei nu primiseră mai nimic. Câte o bomboană, o portocală…

- Și-au deschis buticuri (pluralul pentru boutique?)! Au vândut o parte din marfă! Nouă nu ne-au dat!

Au primit hrană rece, la pachet. Apoi, un camion i-a luat și i-a dus la Gara de Nord. Aveau o hârtie de la Petre Roman, în care scria că merg gratis. Ei veniseră cu marfarul, plini de frig și înfometați (de hrană și dreptate). Și li s-a făcut. Pentru prima și unica dată!

A doua oară am fost în 2012. Probleme personale.

Nu mai poți intra când vrei! Nici în parlament, nici în guvern, nici la președinte.

Sunt din nou păziți! De cine, sau de ce? În 1990 de „teroriști”, dar acum…?

Premii mari la Hida

     Fiul fostului judecător de plasă Hida, din Raionul Huedin, Regiunea Cluj, Procuror Iuliu-Iosif Andrei, originar din Hida, premiază substanțial, pe o perioadă de 5 ani, la Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” Hida, elevii cu rezultate deosebite.

     Procurorul Iuliu-Iosif Andrei, din Cluj-Napoca, a contactat conducerea liceului, pentru a propune înființarea unui fond de premiere a elevilor cu rezultate deosebite la învățătură și purtare, în sumă de 50.000 lei (10.000 lei anual), pe o perioadă de 5 ani de la data înființării.

     În urma discuțiilor și analizei variantelor de premiere, au fost stabilite mai multe categorii, dintre care amintim aici: elevi cu premii sau mențiuni la competiții județene sau naționale, elevi șefi de promoție pe nivele de studiu liceal și gimnazial, premiu de fidelitate („Nici o absență acumulată”), etc.

     Născut în anul 1922, Procurorul Iuliu-Iosif Andrei, a urmat cursurile școlii din Hida, în anii 1930-1934 și este pensionar. În memoria tatălui său, acesta a dorit să înființeze acest fond, în semn de omagiere pentru școala care i-a format primii pași.

     La ora actuală au fost virați în contul unității toți banii, o parte dintre elevi, absolvenții claselor a XII-a și a VIII-a beneficiind deja de premiile stabilite.

18 ani pentru o „Promisiune respectată”?

      Primarul comunei Hida revine în mandatul cu numărul 5, cu promisiunea instituirii unei sărbători locale, în noul parc, odată cu inaugurarea acestuia.

      „În atenția locuitorilor comunei Hida ! Primăria Hida, cu sprijinul Consiliului Local, intenționează să organizeze în data de 25 august 2018, un festival de muzică și divertisment . În aceeași dată se estimează și inaugurarea Parcului Central din localitate, loc în care se va desfășura și evenimentul propus . Vor cânta live, printre alții: Trupa Hara (ne vedem la Hida) Trupa Corbu (Sergiu Corbu Boldor), iar pe muzica populară, cunoscutul interpret Cristian Pomohaci, Voichița Groza si alți interpreți localnici.
      Vom reveni cu detalii.”

      Așa a fost publicat anunțul pe propriul cont de facebook.

      Sperăm să fie publicat și (în sfârșit) un reportaj despre eveniment. Cel mai târziu în 26 august 2018, dacă nu cumva, live!

Mnoah, zâua bună...! Îs tare supărat!

     Intru pe facebook și primul lucru pe care-l văd, întrebarea: La ce te gândești?
     Ai dă capul meu!
     Mă fii atent, ce chestie?! Acuma îmi dau seama că nu mă gândesc la nimic!
     Pfuaaai...! Cum nu m-am gândit că eu nu mă gândesc la nimic?
     Și mai mare baiu', că îl interesează pe facebook la ce mă gândesc EU!
     Mnoah, fiț' atenț' numa'...!
     Io amu îmi dau sama că pă tătă lumea interesază oarece...
     Bună... Tibi, ce faci?
     Nu fac mnică... așchept să facă alțî'! Că io când fac oarece am ghe lucru... Și cine „munceșche”... ALA „greșeșche”! Monah! Da', dacă nu faci mnică... asta îi!
     Și ia amu nii, parcă încep să mă gânghesc... oare n-ar hi mai bine să facă alțâi și pântu' mine?
     Aișchea o fo cu făcutu'!
     Alta... La telefon. Nu mă mai gânghesc că-s ascultat... îs convins, da' nu-i nici on bai! Oricum șchie tătă lume ce vorovim, că dacă nu zâci la telefon, zâci noapche în somn și tăt che aughe oarecine!
     Alta... Pă calcultaor, tabletă, telefon... cum intri, cum google che-o anunțat că face el neșche statistici cu locația, numărul, mărime la păpuci și mai șchiu io ce.
     Și gata, m-o numărat și pân aer.
     Mă', pă tăț' îi interesează ce faci, ce voroveșchi, unghe meri...
     Da' nu-i interesează așe, laolaltă, ce fac tăț', ce-o vorovit ii în 1990, până pân' 1992, unghe-o mărs (tinerii), cu cine-o mărs, ghi ce o mărs, dac-or mai vinii...?
     Alooooo, acie care vreț' să șchiți...
     Vă spui io la ce mă gânghesc, amu ni ia!

     Întoarceți tinerii acasă!

     Întoarceți-i prin măsuri economice, pe termen lung, prin care EI să aibă garanția că vor avea un viitor! Aici, în țara lor.
     Faceți în așa fel, încât, munca lor să fie respectată și remunerată la adevărata valoare.         Nu afirmați, prin toate mijloacele voastre de propagandă, că salariile sunt mici pentru că economia atât poate susține! Furați mai puțin! Lăsați și pentru EI ceva! Cât pentru un minim „trai decent”, garantat constituțional. Cât pentru a-și construi o casă… Două camere, o bucătărie, o baie… Nu mai pot locui în casa   bătrânilor”. Au nevoie de puțin confort. Au nevoie de puțin timp liber la dispoziție. Să citească, să meargă la un film. Să-și poată crește copii, să-i educe (șapte ani acasă)! Mai târziu, să fie siguri că au putut pune de-o parte pentru studiile lor. Să nu mai întindă mâna către pomana statului (care pomană, aia plătite de el prin taxe și impozite?)

Parlamentarul

Cea mai onorantă profesie din România după președinte.
Dar și cea mai solicitantă.
Ales pentru un mandat de 4 ani.
În prima zi se prezintă la „Casa Poporului”, care de fapt este numai a lui și a colegilor, îmbrăcat frumos, la cravată, fericit, zâmbitor, emoționat.
Este așteptat de o seamă de angajați, funcționari, secretari, secretărașe, administratori, care îi pun la dispoziție tot ce-i trebuie pentru importanta lui activitate.
Apoi este condus spre noul lui birou, Ceaușescu a intuit că vor fi 600 și a construit un palat mare, unde își ia în primire, mobilierul, calculatorul, telefonul fix și fax-ul, telefonul mobil protejat, autoturismul de serviciu, bonurile sau card-ul de benzină pe un an, secretara, femeia de serviciu…
După care, i se indică locurile speciale: bufetul parlamentului, locul pentru fumat, parcarea subterană cu ștrandul lângă ea…
Și în sfârșit, vine și ziua cea mare, când trebuie să depună jurământul: „voi apăra suveranitatea, integritatea, drepturile…”.
După un asemenea efort, se odihnește puțin, câteva zile, până ce ăi mai vechi îi spun cum stau treburile pe-acolo: intri în grupul parlamentar, ocupi locul stabilit în clasament, Alfa number „one”, omega number „z”, la coadă, ca în turmă…
El este hotărât să facă treabă, să dea de pământ cu tot ce-i vechi și perimat în politichie, că-z doară a promis în campania electorală că pe unde va trece, va curge cu lapte și miere (era să scriu fiere).
Și tot ăi mai vechi, trecuți prin caudinele parlamentarismului caragialean, îi vor tempera entuziasmul și-i vor spune că e bine s-o lase mai moale, că la masa bogaților nu se dă cu pumnul în masă, că la început e bine să te mulțumești cu firimituri… Lasă că va veni ea și vremea când va avea vechime, și atunci va putea să-i convingă și pe alții să-l sprijine în demersul lui de viitor legiuitor.
După o lună a uitat pentru ce a ajuns el acolo. A uitat de promisiunile făcute bieților plini de speranțe care l-au propulsat în cel mai mare for al țării.
S-a obișnuit cu ședințele din plen (poate dormi liniștit, nu-l mai deranjează sunetul din amplificarea aulei).
Se mai trezește, din când în când să introducă în tabletă cartela de vot, votează o lege, apoi se interesează ce a votat. Se culcă la loc.
La sfârșitul săptămânii, ajuns în județul care l-a născut, însoțit de toți pupincuriștii județeni și locali cu sau fără tricolorul diagonal peste piept, se bagă în seamă prin toate proiectele locale, prin toate gropile, șanțurile și canalizările în lucru, după care se retrage cu mai marii locali ai zilei la una mică, care este destul de mare, cam până a doua zi dimineața, depinde de patronul localului în care se întâmplă concluziile.
Se sfârșește week-end-ul și o ia ușor, la picior spre capitală. De-acolo se stabilește ora exactă pentru toți. Nici nu-și dă seama cum au trecut 4 ani.
Speriat, își privește ceasul. Mai are câteva zile de mandat. Telefoane pe la primari, pe la consilieri locali și județeni, afaceriști. Vrea să știe care sunt problemele nerezolvate în mandatul lui. Află că toate sunt NEREZOLVATE! Pfuuui! Cum a trecut timpul!
Își face rapid lista, își pregătește cuvântările, locale sau județene, pe la primării cu colindul, (ne dați… votul?), pe la spectacole, lansări de carte, inaugurări de secții în spitale, cimitire, gropi ecologice de gunoi…
Acum are experiență, știe cum se face o campanie electorală, știe că poporului îi place să fie mințit doar dacă este mințit frumos! Și dacă are și noroc, prinde mereu un mandat, poate-poate ajunge la pensie. Și ce pensie va avea? Aia pe care și-a votat-o EL!

Ce-i curios în toate astea?
Păi în timp ce un neica nimeni, funcționăraș corupt cu o ciorbă de burtă, un miel de Paște, un 200 euro, acolo pentru o ștampiluță pe un act, o promisiune cu beneficii este arestat pentru „dobândire, directă sau indirectă, de foloase necuvenite”, DUMNEALUI nu este întrebat de foloasele NECUVENITE dobândite pe baza unor PROMISIUNI uitate! Nimeni nu-i are treaba!, cum se zice pe la noi. El este veșnic!

Alo, domnul Avocatul Poporului!
Din locul matale, acela călduț, care mi-ai fost un mare jurist și prim-ministru, care m-ai apărat față de constituționalitatea înregistrării corespondenței intime de orice fel și l-ai bătut pe stat în toate serviciile lui, lasă-mă, te rog, cu serviciile mele și apără-mă de cei ce vor veni la mine în sat, o dată la patru ani, prin octombrie, noiembrie…!
De cele lumești și civile se ocupă avocații, judecătorii…
Ia fă-ți matale datoria și reprezantează-mă pe mine, muritorul de rând împotriva celor ce mi-au înșelat așteptările, împotriva celor ce promit pentru a se putea îmbuiba din averea acestei țări, nemeritat!

P.S. L-am rugat pe Dumnezeu să mă apere și m-a trimis la „AVOCATUL POPORULUI”!

Lăsați-mă să dorm!

(Gata… sunt calm. Că doară-s ardelean!)

Am luat beletu pă scaunu 33, vagonu tri.
Ai dă capu mnieu!
M-am nemerit cu o bihoreancă dă fo șazășcinci ghe ani.
Mnoah, tumna când să scobor pleoapa, începe să-i povestească la una „ghin” Satu Mare, ce năcaz mare are.
Amu s-o cunoscut, da' dapănă neșche poveșchi ghe che doare minchea.
Că cum o fo ie la capetală, l-o televiziunie, la unu ce face neșche anchete, că cum o fraierit-o pă ie neșche finațișchi, a să cichi „jmenari", care i-o oferit oarecând on împrumut... așe ni, pă stradă. Că io zâs ii că îs o bancă nouă, care dă împrumut fără dobândă, numa’ să garantezi cu apartamentu... Și amu să jughecă... Și mnoah, fraieri sânt, jmenari la feliu...
Da' mă…, la gară mă, la casa ghe beleche nu m-o întrebat nime cu cine vreu să stau în compartiment... nici pă asta ghi lângă mine ce năcazuri are...
Tulai domne, io amu n-am ce face, am ieșit pă interval, la cela jam, care îi blocat și controloru nu vine cu clanța să-l ghezbloace... Și murim ghe cald, și cum Dumnezo om rezista până la Kolosvar!
Și trenu’ aiesta mai mult stă ghecât umblă, chiar dacă o zâs la casa ghe beleche că numa' șasă stații: Ploiești Vest, o țâră încă înt-on loc (n-am țânut minche), api Pregheal, o țâră pă gheal, măi mult la Brașov, Sighișoara, mocănița până la Podu ghe Mureș, iară bagă tare până pă la Tg. Mureș, api glonț Turda, Kolosvar.
Pi mnie deja mni-o ieșit măi mulche ghe șasă!

Mnoah amu rabdă „fătu mnieu” în pchicioare, pă interval, ghecât să stai la bulenovele ceferiste!
Asta îi!

Măh, nime nu mi-o zâs c-o câșchigat Dinamo! Vagonu aista, cre că-i plin ghe stelișchi!

Să nu greșesc, în vagon sânt și doi moldoveni!
Mi-am dat sama amu, c-o gheschis plasăle cu mâncare, ghe cum s- o suit în tren.
O tunat și ni-o adunat!
Da' pă mine mă doare oareughe...!

Bine c-o câșchigat Dinamo!
Hai, PA la tăț’, că viu 'napoi!

Vreau SIFON, nu SIFONARE!

(despre bani și nu numai)

Am comentat o postare pe facebook, privitoare la Bisericuța din lemn din satul Racîș, comuna Hida, județul Sălaj.
Și fiindcă... nu deoarece, am folosit „nește” cuvinte așa-zise mai vulgare, comentariul meu a fost îndepărtat automat.
Nu zic că americanii de la „facebook” te lasă să postezi orice în limita bunei cuviințe, dar mă gândesc că, dacă tot l-au făcut în limba română, acele cuvinte sunt pur românești.
Ei nu cunosc limba română și nici constituția noastră, pe-acolo, pe la drepturi și libertăți, unde este garantată libertatea de exprimare și este interzisă cenzura de orice fel.
Și, ca să nu mai fiu cenzurat voi folosi doar epitete și metafore cu subînțeles, mult mai culte și mai artistice. „Așe”, ca prin Ardeal!
Așadar, să revenim la Bisericuța noastră din Racîș.
Cineva, de sus de tot, s-a gândit să împingă ”nește” bani, muuuulți, în buzunarele unor „jmecheri”, „căz doară” bugetul țării nu mai are nici petice. Șiiii... de unde să luăm ca să dăm?
Păi alocăm „nește” fonduri pentru bisericuțele și mănăstirile țării.
Restaurare? Da de unde! Investiții serioase!
La cea din Racîș demontăm scările vechi din lemn (în loc să le restaurăm pentru altă sută de ani), spargem taluzul de pe marginea drumului, băgăm „nește” betoane, tone întregi, cică parcare pentru turiști, mai băgăm „nește” betoane în scări, mai băgăm „nește” betoane în magazinul de suveniruri, cruciulițe, iconițe (unde nu va fi angajat nimeni să le vândă, lipsă de fonduri pentru salarii), mai băgăm „nește” betoane în toaletă (a se citi W+C), dușuri (probabil credincioșii și turiștii transpiră când văd MONUMETALA PROSTIE românească) și gata, am ascuns bisericuțaaaaaaa!
Mai punem „nește” indicatoare la drum, închidem porțile, punem lacăt și rămâne turistul perplex!
„Dragi tovarăși” de pe la culte, cultură! V-am scris tocmai în comentariul șters, de unii, că eu chiar dacă am NEVOI nu am NEVOIE de șmecheria voastră!
Chiar credeți că rulând cu mașina în pantă, pe DN 1G, prin localitatea Racîș, cu 50 de kilometri la oră, îmi mai dau seama că în inelul de beton nou creat voi zării bisericuța?
Eu cred... nu cred, sunt sigur că, aici, ca de altfel în toată țara, cineva a avut nevoie să SIFONEZE „nește” bani. Muuuuuulți !
Dacă s-ar fi pus în practică o restaurare adevărată, adică să înlocuiești lemnul cu lemn, să repari lemnul cu lemn, pictura cu pictură, n-ar prea fi rămas nimic de răsucit prin buzunarele unor abonați la banul public. N-ar fi rămas nici pentru mântuirea neamului!
Și mă mai mir că facebook mă cenzurează când BOR (a se citi mai marii bisericii române) i-au cenzurat pe cei de la trupa Taxi. I-au speriat așa de tare, încât am auzit că Grigore Leșe nu mai vrea să zică: „Lui Dumnezeu îi place lemnul și spațiile mici”. Probabil l-au amenințat popiii cu focul Gheenei!
Vom afla cândva, că lui Dumnezeu îi place lemnul...
Vom afla... dar va fi prea târziu! Pe-atunci noi vom fi oale și ulcele, la 2 metri jumate sub pământ. Și nu ne vom putea întoarce să spargem betoanele, să punem lemnul la loc. Pentru că lemnul în cauză va fi folosit sub cazanul în care vom fierbe!
Și dacă ei tot SIFONEAZĂ nu vom mai avea nici SIFON să stingem focul fierberii noastre veșnice, AMIN!